De parcă mă cunoști...

E seară, și o liniște profundă 

S-a așezat lângă mine, 

Vorbesc dar parcă-i surdă 

Zâmbește și  ea rece de rușine. 

Când nu mai aud lumea deloc, 

Mă scald într-o mare de gânduri 

Și plină de viață dau foc, 

Regretelor azi și mă pierd printre rânduri. 

Un gând despre lume îmi trece 

Ca fulgerul și nu-l opresc 

Ce pot să mai zic de omul rece, 

Când el nu mai pare deloc firesc. 

Vântul ne-a acoperit de tot 

Cu praf de minciuni și iluzii, 

Părem buni prin vorba și port 

Dar ne urăm ca nebunii. 

Un gând mă provoacă să simt, 

Trist fior de teamă 

Mi-e frică că lumea se pierde, 

Și păcat că nu-și da seama. 

Omul pare că se joacă 

Cu fețe multe și le schimbă, 

De parcă tainic  își dezleagă 

Misterul rău într-o oglindă. 

O să mă judeci, știu deja, 

Că văd doar oameni seci 

Omul e doar actor în viață sa, 

Nu sper să mă înțelegi. 

Chipuri frumoase sunt pe lume 

Nu doar ca ăștia neciopliți, 

Însă se ascund că le e rușine 

De ei, că sunt așa cuminți. 

Acum de crezi că mă cunoști, 

Că poate ne-am întâlnit repede, 

Din tăcerea asta cu povești 

Să nu uiți că eram în trecere.

De ziua ta...

Azi este ziua ta și-ți spun,

Că tare dor îmi e de tine

Deși departe sunt acum,

Nu te-am uitat, frumoasă Românie!

Nu te-am uitat și nici nu pot,

Căci ți-am lăsat ca suvenir 

Sufletul meu și pân mă întorc,

Mai poartă-l tu puțin.

Azi este ziua ta și-mi amintesc

Cât de frumos și cald zâmbești,

Atât de mândră sunt când te privesc,

Deși ai traiul greu și chinuită ești.

Atât de tânără și veselă te-am cunoscut,

Cu vise și speranțe mari de viitor 

O mama ce sigură copiii și-a crescut,

Cu cinste, patimă și nu ți-a fost ușor,

Unii te părăsesc, alții te vând 

Copiii tăi sunt diferiți,

Tu Românie pe acest pământ 

De cate ori poți să-i mai ierți?

E ziua ta și-ți doresc să fii iubită,

De toți copiii tăi mai mult,

Când ai necaz să nu fii nevoită,

Să ceri străinilor ajutor în drum.

Tu-i crești din trupul tău pe ei,

Și te jertfești, dai tinerețea ta copiilor 

Eu îți doresc, dragă mea Românie

Bătrâna de vei fi, să nu ajungi la mila lor. 

Omule

Tu Omule, cu ce rămâi 

Din lupta ta cu viața,

Te lupți cu trecerea și uiți 

Că-ți îmbătrâneste fața.

Oprește-te și trage-n piept 

Aerul asta veșnic, 

Tu Omule, fii înțelept 

Căci eșți pe-un drum năprasnic.

Omule, de unde vii 

Când te îndrepți spre nicăieri, 

Ieri ne jucăm că doi copii 

Azi, tot pierdut în gânduri. 

Mă uit la tine și mă mir, 

Că ai uitat cum să trăieșți, 

Cum ai uitat să fii umil 

De parcă, nu mai ești. 

O inima ce-ți bate în piept 

Să o răneșți atât de mult, 

Cum poți zâmbi ca un portret 

De parcă ai un sufletul mut. 

Când de tristeți și haine grele, 

Puterile îți vor seca 

Să-l rogi pe Cel de Sus să-ți ierte,

Greșelile din viață asta. 

Să nu te duci la El cu răul, 

De la-i cules cu neștiință, 

Să-ți speli hainele și sufletul 

Și să înveți povață. 

Când oi privi de sus în jos 

Lumea de-a rămas, 

Să te întrebi, Om păcătos 

Din lupta ta ce s-a ales.

Viața vine colorată...

Trecut, prezent și viitor 

Suntem mereu în trecere,

Visăm un lux și-un trai ușor 

Păcat că totul in jur e rece. 

Viața vine colorată,

Noi doar o ștergem și-o facem gri,

Adulți, copii, bătrâni deodată 

Pierduți sunt toți și-n suflet negri.

Copiii au crescut grăbiti 

Tineri, cu visele uitate, 

Bunicii nu mai au nepoți,

Nu mai trăim, decât pe jumătate.

Astăzi zâmbesc, dar nu de bucurie 

Văd multe măști, puține fețe 

Zâmbesc amar, căci azi e sărăcie

Nu de bani suntem săraci, de suflete.

Tu...

 Ai reușit să spargi cerul cu zâmbetul tău, 

Cer înnorat și obosit de atâta ploaie, 

Ai adus rază de soare fierbinte în sufletul meu, 

Soarele a spart mugurii viselor mele în floare. 

Ai reușit să îmi aduci albastrul senin la picioare, 

Albastrul care m-a fermecat cu puterea lui, 

Ai adus pastel de apus în ocean de lacrimi amare, 

Apus care mi-a colorat sufletul în nuanțe vii, 

Mi-ai dăruit colier de speranțe și buchete de dor, 

Din bucăți de fericire, clădim o lume întreagă, 

Tu ai adus iubirea, în casa inimii mele ușor, 

Casă în care tu ești al meu zeu și eu a ta dragă.

De ce plângi?

De ce plângi, suflete uscat?

De arșiță și dor

În trupul gol, pe margine uitat

Suspini după ajutor

Ce lupte ai dus cu alte vieți?

Ca soarele în noapte ai apus

Și glasul ți s-a stins

Când te-ai făcut bucăți

De ce plângi suflete?

Că-i frig și-i noapte acum

Când te-ai lăsat bătut cu pietre

Și aruncat în drum

Ce preț ți-au dat necunoscuții,

De te-au batjocorit?

Când tu puteai să muți și munții

Dacă nu cedai rănit

Acum ridică-te și nu mai plânge

Curată-te și însuflețește

Cu tot cu petele de sânge

Suflete tu strălucește 

De nu ridici privirea acum

Să vezi lumina dimineții

O să regreți un infinit de drum

Că prost ai fost în lupta vieții

Iar trupul care uitat de tine,

Se uită în oglindă azi

Și vede doar niște ruine

Și un pustiu în care arzi.

Mi-e Dor....

      Când intunericul înghite lumina și noaptea se lasă, mă dezbrac de haine, îmi spăl față încordată de la zâmbetul fals pe care l-am purtat din zori și până seara, îmi dau jos bijuteriile și mă bufnește plânsul....

     Plâng, că tare multe  s-au mai adunat și grele, și sufletul mi-e vânat de la atâtea greutăți...

     Când stau doar eu cu el și îl ascult, povești de știm doar noi, ne amintim de alti oameni cu suflet care nu mai sunt, și plângem amândoi.  Azi plâng de dor și simt cum arde sufletul meu trist, că până acum am amânat să simt orice, să nu mai simt nimic.

 Mi-am luat de ani de zile armură grea și incomodă, o pun în fiecare dimineață admirandu-mă în oglindă, și apoi plec unde mă duce viața, în spate cu oțelul greu, dar nu-s doar eu nebună așa, sunt mulți în jurul meu, cu fete, chipuri triste fără suflet, fără viață, acea armură de oțel nu seamănă cu al eroilor ce-au cucerit razboaie, e un oțel lucrat și semănăm cu niște ființe reci, pierdu-te, cu niște roboți.

     Mi-e dor de suflete, și nu de oamenii, căci oamenii de azi în fuga lor spre nicăieri și-au lepădat sufletele că-i incetinea, și-i făceau să pară slabi. 

     Mi-e dor de bunica, ce suflet bun a fost, prin câte a trecut sărmana, era copil la șase ani când i-au murit părinții, cum  a îndurat și  anii războiului din '45, se ascundeau pe sub pământ și îndurau frig și teamă, iar foametea în '47 a fost cruntă, pentru ea, după o vreme bunica din sufletul ei chinuit a dat suflet la patru copii, unul s-a dus repede, și nu știu dacă a avut timp să-l plângă, a mai trăit puțin din greu in greu și la 47 de ani a rămas văduva, ce suflet poți să ai, să-l târăști prin atâtea nenorociri să nu-l pătezi, să-l nu-l vinzi să nu-l innegresti? 

     Cu bunătate și răbdare a crescut trei nepoate mari, timpul lăsându-i sufletul tot mai neputincios, ''cum e să nu mai poți bunica, sau poate ai trupul obosit''?

     Cum să mă uit în jur acum să văd cum unii se ascund în case de o ''gripă''  când știu câte a îndurat bunica și nu a renunțat nicicând și nu s-a dat bătută, 

Astăzi nu mai e bunica, dar văd bătrâni pe afară, și ies din case nu le e frică, ei au trecut prin foc și pară, suntem o generatie de lași, creștem copii cu frică și de umbră lor, îi scutim de viață, le aratam o fereastră colorată și cu zgomote ciudate numită ''monitor'', îi pregătim de o nouă societate - lumea roboților. 

     Mi-e dor și plâng că am fost robot și nu am plans când a plecat bunica.....