Omule

Tu Omule, cu ce rămâi 

Din lupta ta cu viața,

Te lupți cu trecerea și uiți 

Că-ți îmbătrâneste fața.

Oprește-te și trage-n piept 

Aerul asta veșnic, 

Tu Omule, fii înțelept 

Căci eșți pe-un drum năprasnic.

Omule, de unde vii 

Când te îndrepți spre nicăieri, 

Ieri ne jucăm că doi copii 

Azi, tot pierdut în gânduri. 

Mă uit la tine și mă mir, 

Că ai uitat cum să trăieșți, 

Cum ai uitat să fii umil 

De parcă, nu mai ești. 

O inima ce-ți bate în piept 

Să o răneșți atât de mult, 

Cum poți zâmbi ca un portret 

De parcă ai un sufletul mut. 

Când de tristeți și haine grele, 

Puterile îți vor seca 

Să-l rogi pe Cel de Sus să-ți ierte,

Greșelile din viață asta. 

Să nu te duci la El cu răul, 

De la-i cules cu neștiință, 

Să-ți speli hainele și sufletul 

Și să înveți povață. 

Când oi privi de sus în jos 

Lumea de-a rămas, 

Să te întrebi, Om păcătos 

Din lupta ta ce s-a ales.

Viața vine colorată...

Trecut, prezent și viitor 

Suntem mereu în trecere,

Visăm un lux și-un trai ușor 

Păcat că totul in jur e rece. 

Viața vine colorată,

Noi doar o ștergem și-o facem gri,

Adulți, copii, bătrâni deodată 

Pierduți sunt toți și-n suflet negri.

Copiii au crescut grăbiti 

Tineri, cu visele uitate, 

Bunicii nu mai au nepoți,

Nu mai trăim, decât pe jumătate.

Astăzi zâmbesc, dar nu de bucurie 

Văd multe măști, puține fețe 

Zâmbesc amar, căci azi e sărăcie

Nu de bani suntem săraci, de suflete.

Tu...

 Ai reușit să spargi cerul cu zâmbetul tău, 

Cer înnorat și obosit de atâta ploaie, 

Ai adus rază de soare fierbinte în sufletul meu, 

Soarele a spart mugurii viselor mele în floare. 

Ai reușit să îmi aduci albastrul senin la picioare, 

Albastrul care m-a fermecat cu puterea lui, 

Ai adus pastel de apus în ocean de lacrimi amare, 

Apus care mi-a colorat sufletul în nuanțe vii, 

Mi-ai dăruit colier de speranțe și buchete de dor, 

Din bucăți de fericire, clădim o lume întreagă, 

Tu ai adus iubirea, în casa inimii mele ușor, 

Casă în care tu ești al meu zeu și eu a ta dragă.

De ce plângi?

De ce plângi, suflete uscat?

De arșiță și dor

În trupul gol, pe margine uitat

Suspini după ajutor

Ce lupte ai dus cu alte vieți?

Ca soarele în noapte ai apus

Și glasul ți s-a stins

Când te-ai făcut bucăți

De ce plângi suflete?

Că-i frig și-i noapte acum

Când te-ai lăsat bătut cu pietre

Și aruncat în drum

Ce preț ți-au dat necunoscuții,

De te-au batjocorit?

Când tu puteai să muți și munții

Dacă nu cedai rănit

Acum ridică-te și nu mai plânge

Curată-te și însuflețește

Cu tot cu petele de sânge

Suflete tu strălucește 

De nu ridici privirea acum

Să vezi lumina dimineții

O să regreți un infinit de drum

Că prost ai fost în lupta vieții

Iar trupul care uitat de tine,

Se uită în oglindă azi

Și vede doar niște ruine

Și un pustiu în care arzi.