Sunt momente când mă deconectez de lumea virtuală și mă uit
în oglindă, mă uit la mine la sufletul meu, la cât de mult m-am schimbat și cu
ce cost.
Sunt momente când
plec cu gândul acasă, acolo unde a început totul, acolo unde am crescut un
copil normal, onest, cu frică de Dumnezeu, cu respect pentru cei din jur, cu
valori morale și sociale.
Am încercat mereu
să învăț tot ce-I mai bun si mai firesc, mama m-a învățat să fiu corectă cu
mine insumi și cu cei din jur, să spun lucrurilor pe nume, să nu fiu falsă sau
teatrală, tocmai de aceia am foarte puțini prieteni astăzi, tata a încercat să îmi însuflețească
simplitatea și modestia în mine și să înțeleg că nu sunt fică de zeu ci a unui
om simplu, muncitor, bunica m-a învățat
să gătesc bine și să nu judec oamenii dupa aparente.
Astfel au ajutat
în formarea mea ca om și în conturarea caracterului meu de astăzi, dar nu mi-au
spus nici macar unul că viață poate fi atât de grea și nedreaptă că oamenii pot fi atât de prefăcuți și răi. Nu
mi-au zis că prietenii pot fi falși, invidioși sau nepasatori. Așa încât să mă
uit în oglindă și să nu mă mai regăsesc deloc, copilul inocent din mine nu
poate face fata acestor provocări acestor timpuri reci. Sunt prea sensibilă
pentru secolul asta, o lume în care nu mă pot adapta nicicum și sufăr
încontinuu.
Poate sunt de
modă veche, poate am rămas în urmă cu ''modă'' asta nouă în care ne prefacem că
suntem prieteni doar de dragul prieteniei, ne prefacem că iubim oameni doar de
dragul relației, ne prefacem că zâmbim doar de dragul aparențelor. Dar cum pot
să dau senzația că sunt fericită când am
sufletul praf...
Mă uit la mine și
văd că sinceritatea mea este acceptată de foarte puține persoane care îmi sunt
aproape și caracterul meu stârnește decât invidie și bârfe printre oamenii
apropiați. Mă uit la mine în oglindă și plâng, pentru că am ajuns să trăiesc
într-o lume în care sunt nevoită să mă prefac că să fiu pe placul tuturor, nu
pot să mai fiu EU pentru că dacă aș fi aș ajunge să trăiesc singură. Mă uit la
mine în oglindă și nu îmi vine să cred că nu pot spune lucrurilor pe nume
pentru că lumea nu poate să le accepte. Astăzi toți sunt mult prea preocupați
de o lume virtuală, o lume în care toți sunt perfecți, sunt fericiți, se
iubesc, se respectă, se înțeleg. Este doar o imagine creata de ei în lumea
lor virtuală, este o viață pe care chiar
și-o doresc dar este doar la nivel de imagine. Oamenii din jurul meu se vând pe
Facebook pentru like uri. Culmea este că eu îi văd așa cum sunt mediocri, cu
certurile, orgoliile, frustrarile lor, lumea lor perfectă nu există. Mă uit în
oglindă și plâng, sunt prea demodată poate dar îmi doresc o viață corectă, îmi
doresc să am prieteni adevărați lângă mine chiar dacă nu sunt cu miile ca pe
net, îmi doresc o viață sănătoasă nu o iluzie pentru că mă uit în oglindă și
văd cum trece timpul iar noi suntem preocupati cu nimicuri în loc să facem
orice clipă să conteze cu adevărat.