Când intunericul înghite lumina și noaptea se lasă, mă dezbrac de haine, îmi spăl față încordată de la zâmbetul fals pe care l-am purtat din zori și până seara, îmi dau jos bijuteriile și mă bufnește plânsul....
Plâng, că tare multe s-au mai adunat și grele, și sufletul mi-e vânat de la atâtea greutăți...
Când stau doar eu cu el și îl ascult, povești de știm doar noi, ne amintim de alti oameni cu suflet care nu mai sunt, și plângem amândoi. Azi plâng de dor și simt cum arde sufletul meu trist, că până acum am amânat să simt orice, să nu mai simt nimic.
Mi-am luat de ani de zile armură grea și incomodă, o pun în fiecare dimineață admirandu-mă în oglindă, și apoi plec unde mă duce viața, în spate cu oțelul greu, dar nu-s doar eu nebună așa, sunt mulți în jurul meu, cu fete, chipuri triste fără suflet, fără viață, acea armură de oțel nu seamănă cu al eroilor ce-au cucerit razboaie, e un oțel lucrat și semănăm cu niște ființe reci, pierdu-te, cu niște roboți.
Mi-e dor de suflete, și nu de oamenii, căci oamenii de azi în fuga lor spre nicăieri și-au lepădat sufletele că-i incetinea, și-i făceau să pară slabi.
Mi-e dor de bunica, ce suflet bun a fost, prin câte a trecut sărmana, era copil la șase ani când i-au murit părinții, cum a îndurat și anii războiului din '45, se ascundeau pe sub pământ și îndurau frig și teamă, iar foametea în '47 a fost cruntă, pentru ea, după o vreme bunica din sufletul ei chinuit a dat suflet la patru copii, unul s-a dus repede, și nu știu dacă a avut timp să-l plângă, a mai trăit puțin din greu in greu și la 47 de ani a rămas văduva, ce suflet poți să ai, să-l târăști prin atâtea nenorociri să nu-l pătezi, să-l nu-l vinzi să nu-l innegresti?
Cu bunătate și răbdare a crescut trei nepoate mari, timpul lăsându-i sufletul tot mai neputincios, ''cum e să nu mai poți bunica, sau poate ai trupul obosit''?
Cum să mă uit în jur acum să văd cum unii se ascund în case de o ''gripă'' când știu câte a îndurat bunica și nu a renunțat nicicând și nu s-a dat bătută,
Astăzi nu mai e bunica, dar văd bătrâni pe afară, și ies din case nu le e frică, ei au trecut prin foc și pară, suntem o generatie de lași, creștem copii cu frică și de umbră lor, îi scutim de viață, le aratam o fereastră colorată și cu zgomote ciudate numită ''monitor'', îi pregătim de o nouă societate - lumea roboților.
Mi-e dor și plâng că am fost robot și nu am plans când a plecat bunica.....
